Parentajul prin joc este o formă de educație a copilului ce implică conectarea părintelui cu acesta, restabilirea conexiunii când aceasta se pierde, într-o manieră relaxantă, prin joc chiar și în cele mai complicate momente. Acestea includ atunci când copilul manifestă un comportament opoziționist, amână realizarea unor sarcini sau se confruntă cu izolarea și neputința, care sunt semnale clare ce indică necesitatea imperativă a intervenției părintelui pentru a stabili o conexiune prin joc.
Poate vă întrebați de ce este important să facem acest lucru prin intermediul jocului. Din cele mai vechi timpuri, jocul a reprezentat calea cea mai ușoară pentru copii de a-și exprima liber trăirile și emoțiile. Este accesibil oricărui copil. În parentajul prin joc, „așezatul pe podea” poate însemna să ne așezăm la propriu pe podea, acolo unde le place copiilor să se joace. Alteori, ne așezăm pe podea metaforic, ieșind în întâmpinarea copiilor pe terenul lor, făcând ce le place lor să facă.
Fără să ne dăm seama, copiii ne permit accesul în lumea lor, fie direct, cerându-ne să ne jucăm, fie indirect. Chiar și atunci când copilul nu ne transmite în mod clar acest lucru, nevoia lui de conexiune există, trimițând semnale. De multe ori, din diferite motive și cel mai des din cauza oboselii și stresului adulților, aceștia nu sesizează aceste semnale, ajungând la constatarea că micul omuleț preferă să se joace singur.
În cazul copiilor mai mici, așezatul pe podea înseamnă să ne situăm la nivelul lor, ochi în ochi. În cazul copiilor mai mari, înseamnă să petrecem timp pe teritoriul lor, indiferent dacă acesta e mallul, terenul de fotbal sau în fața televizorului sau a computerului. Așezatul pe podea înseamnă, de asemenea, să intrăm în jocuri pe care am prefera să le ignorăm sau să le eliminăm.
Jocul cu copiii oferă calea cea mai facilă de a avea acces la interiorul acestora. Este cheia cunoașterii, descoperirii limitelor și resurselor sale, dar mai ales ne indică strategiile de funcționare ale acestuia în momente critice de neputință și izolare. A ne așeza pe podea nu înseamnă, însă, doar a fi observatori ai jocului copilului; o participare activă a adultului este esențială în acest proces de explorare și cunoaștere.
Nu numai adulții intră astfel în lumea copilului, ci și acesta simte că are acces la lumea ta, conducând în timp la construirea unei legături bazate pe încredere reciprocă. Pe principiul „ce oferi, primești”, stabilirea unei legături bazate pe încredere reciprocă îi ajută pe părinți să simtă cu adevărat apropierea copiilor lor.
Însă, nu de puține ori, jocul implică energie, disponibilitate și a fi prezent cu adevărat în jocul copilului – aspecte greu de gestionat de foarte mulți dintre adulți. De ce le este greu adulților să se joace?
Părinții din generația actuală nu s-au jucat prea mult cu adulții din viața lor. Abia recent, copiii au început să aibă ocazia de a se juca mai mult. Toți experții în dezvoltarea copilului sunt de acord că această creștere a timpului de joacă a constituit un mare beneficiu pentru copii. La un moment dat, însă, în adolescență sau la începutul vieții de adult, încetăm să ne mai jucăm și chiar uităm cum se face acest lucru.
Jocul este înlocuit cu sporturi de competiție sau activități în aer liber, însă acestea nu au gradul de libertate, spontaneitate și creativitate pe care-l are jocul copiilor. Lipsa de exercițiu, alături de responsabilitățile și greutățile de adult au condus la pierderea capacității de joc.
Această pierdere devine extrem de dureroasă tocmai în momentele în care observăm că jocul devine neplăcut, neinteresant, dar mai ales când observăm că nu reușim să stabilim această legătură de joc cu copiii. Când jocul devine greu, inconfortabil, stabilind bariere puternice în relația cu copiii, primim un indicator puternic despre relația noastră cu jocul în propria copilărie.
Cât de prezenți și disponibili au fost părinții sau persoanele de atașament în crearea unei conexiuni prin joc, cât de participativi au fost în jocurile noastre, ce emoții am experimentat ca urmare a disponibilității sau indisponibilității lor – toate acestea sunt aduse inconștient în jocul nostru cu copiii. Toate aceste trăiri vin în mod automat în relația noastră de joacă, construind adevărate ziduri greu de suportat de ambele părți.
Propria noastră introspecție este esențială pentru creșterea disponibilității către joc. Activatoare pentru crearea de ziduri sunt jocurile repetitive ale copilului, cele agresive, uneori cele în care copilul este cel care dorește să decidă scenariul jocului. Sub impulsurile și emoțiile inconștiente, tindem să respingem, să ne distanțăm, să intrăm în competiție și chiar să ne luptăm în cadrul jocului cu propriul copil.
Să ne permitem să ne relaxăm, să permitem copilului să aleagă jocul dorit sau stabilirea unui scenariu, să râdem copios ar presupune să renunțăm la control și să îi oferim copilului posibilitatea să își exploreze spontaneitatea, imaginația și creativitatea. Controlul exercitat de adulți prin stabilirea propriilor reguli în cadrul jocului, fără a fi neapărat necesare, ne scoate din rolul de adult și limitează capacitățile de exprimare liberă a copiilor, blocând astfel inițiativa și capacitatea de deschidere.
Nu mai putem vorbi în acest caz de plăcere prin joc, ci doar de ziduri în stabilirea unei conexiuni între părinte și copil. Toate aceste trăiri și comportamente, însă, nu au legătură cu momentul prezent, ci cu amprenta trecutului nostru și natura conectării cu persoanele de atașament din viața noastră.
Cine este, de fapt, copilul pentru noi în aceste momente de joc? Ce simt eu acum față de el? Ce gânduri și experiențe asociez cu aceste momente? Ce îmi vine să fac acum? Să mă lupt, să mă opresc, să mă impun sau să las lucrurile să curgă natural pentru stabilirea unei legături bazate pe deschidere, încredere, plăcere?
Sunt doar câteva întrebări asupra cărora ar fi bine să reflectăm ori de câte ori jocul cu copiii declanșează în interiorul nostru emoții neplăcute de furie, frustrare, teamă sau respingere. Doar o conștientizare profundă ne poate ajuta să construim relații armonioase de joc, care să ne permită o cunoaștere cât mai reală a interiorului copilului.