Psihologia copilului

EU, TU ȘI NOI 2, DINCOLOLO DE PEDEAPSĂ –Psihologia copilului

                                                                                                                                                                                 Prof. Psiholog Vlasceanu Andreea

Pedeapsă, control, autoritate părintească, condiționarea iubirii și a afecțiunii, toate aceste concepte se suprapun. Cel mai cunoscut și mai ușor de înțeles este primul dintre ele. Simplu spus, a pedepsi copiii înseamnă, de obicei, a le face ceva neplăcut – sau a-i împiedica să aibă parte de ceva plăcut cu scopul de a le modifica comportamentul viitor. Cu alte cuvinte, cel care pedepsește îi face pe copii să sufere pentru a-i da o lecție. Apar întrebări fundamentale despre înțelepciunea acestei abordări, chiar și înainte de a analiza rezultatele cercetărilor științifice. Ne putem întreba: „Ce beneficii reale poate avea pe termen lung, o abordare care îi face în mod deliberat nefericiți pe copii?”Dacă pedeapsa este eficientă de ce trebuie să o aplic iar și iar asupra copilului meu?”. Cercetările arată că pedeapsa s-a dovedit ineficientă, în urma unui studiu realizat între copiii de grădiniță și mamele acestora. Cercetătorii au ajuns mereu la concluzia că pedeapsa era ineficientă pe termen lung, dacă era aplicată drept tehnică pentru eliminarea unui comportament.

DE CE NU DAU ROADE PEDEPSELE?

 

  • Cauzează furie. Ca și alte forme de control, utilizarea consecințelor punitive asupra cuiva îl înfurie, experiența fiind cu atât mai durereoasă cu cât acea persoană este neputincioasă. Dacă li se oferă șansa , cei care sunt victime vor deveni în final agresori.
  • Oferă un model de utilizare a puterii. Exemplul pe care îl oferă pedeapsa corporală copiilor este violența, și anume utilizarea forței în scopul rezolvării problemelor. Copiii pot sau nu să învețe lecția la care ne gândim noi atunci când îi pedepsim ( „Nu mai face niciodată cutare lucru”), dar cu siguranță vor învăța că, atunci când cei mai importanți oameni din viața lor, modelele lor în viață, au o problemă, înceacă să o rezolve exercintându-și forța pentru a-l face pe celălalt nefericit și a-l determina să capituleze.

  • Își pierd în timp eficiența. Pe măsură ce copiii cresc, devine tot mai dificil să se găsească modalități prin care acțiunile asupra lor să fie suficient de neplăcute. La un moment dat, amenițările vor fi lipsite de fond, și copiii vor ridica din umeri la Ești pedepsit! sau Fără bani săptămâna aceasta.
  • Erodează relația cu copiii. Atunci când pedepsim, devine mai dificil pentru copiii noștri să ne privească drept aliați afectuoși, ceea ce este vital pentru o dezvoltare sănătoasă. Devenim, însă în ochii lor, legiuitori care trebuie evitați.
  • Distrage copiii de la lucrurile cu adevărat importante. Utilizarea metodei time-out nu îi ajută pe copii să reflecteze asupra situației, cu atât mai puțin asupra motivelor pentru care au făcut anumite lucruri. Este foarte probabil ca să își concentreze atenția asupra pedepsei în sine: cât este de nedreaptă și cum ar putea să o evite data viitoare. Pedepsirea copiiloe și amenințarea că o veți face din nou în viitor dacă nu vă fac pe plac, reprezintă o modalitate excelentă pentru ei de a-și perfecționa aptitudinile de a nu fi prinși. Îl impulsionează totodată să mintă.
  • Îi fac pe copii să fie mai egocentrici. Cuvântul consecințe este folosit foarte des, nu doar drept un efemism pentru pedeapsă, dar și drept o justificare a ei, ca în: ,,Copiii trebuie să învețe că acțiunile lor au consecințe,,. Consecințe pentru cine? Răspunsul este: pentru sine însuși. Atenția unui copil este concentrată puternic asupra modului în care va fi el însuși afectat de încălcarea unei reguli sau de sfidarea unui adult, și anume ce consecințe va avea de înfruntat dacă este prins.

 

DISCIPLINAREA POZITIVĂ:

Disciplinarea pozitivă exprimă o realitate a ordinii sociale, o urmare firească a comportamentului inadecvat. Ea implică drepturi egale și respect reciproc. Copilului i se oferă posibilitatea de a lua decizii, de a alege singur modul în care dorește să se deruleze acțiunea. Astfel, el devine responsabil de propriul comportament și de consecințele acestuia. Disciplinarea pozitivă se adresează comportamentului, nu persoanei și nu implică judecata morală. Aceasta permite copilului acceptarea ideii că s-a comportat inadecvat și dorința de a schimba. Ajută copilul să învețe ceea ce ar trebui să facă într-o anumită situație, fără a-l face să se simtă umilit pentru nereușita lui. Prin disciplinarea pozitivă, părinții îi transmit copilului faptul că este acceptat și iubit, în pofida comportamentului său inadecvat. Permite libertate de alegere. Exemplu: stați cuminți la masă cu noi sau ridicați-vă de la masă până vă liniștiți.

 

 

 

CONECTAREA – SECRETUL PĂRINȚILOR FERICIȚI

Capacitatea părintelui de a se bucura de copil poate reprezenta cel mai important element din dezvoltarea sa. Este ceea ce ne determină să facem, automat, tot ceea ce îl ajută să se dezvolte armonios, de la gângurelile de când este bebeluș la luptele de la trei ani și conversațiile de la cinci ani. Conectarea înseamnă iubire, apropiere profundă, a fi aici și acum pentru copil, disponibil din punct de vedere emoțional. Această conectare profundă face posibilă creșterea copiilor cu blândețe. Copiii cooperează nestingherit și chiar cu entuziasm atunci când cred că suntem de partea lor. Când nu au această convingere profund înrădăcinată, standardele noastre de comportament li se par nedrepte, venind în contradicție cu ceea ce consideră a fi spre binele lor, fie că este vorba de alegerea celei mai mari bucăți de tort, fie de o minciună pe care ne-o spun. O legătură apropiată ne facilitează accesul la instinctele naturale de creștere a copiilor și ne permite să vedem lucrurile din perspectiva copilului, ceea ce ne face părinți mai buni. Conectarea emoțională presupune empatie, ascultare activă, respect, libertate de alegere, dar nu în ultimul rând o conectare cu sine. A fi în contact cu noi înșine, cu emoțiile și trăirile noastre, în special cele negative, deoarece ele sunt cele care ne deconecează de ceea ce se întâmplă în relația cu copiii, reprezintă baza pentru o conexiune profundă. A fi în contact cu noi înșine presupune o autoobservare și analiză constantă către interiorul nostru, către emoțiile, situațiile care ne perturbă funcționarea. Reacționăm într-un fel sau altul în funcție de propriile noastre experiențe din copilărie, de cum am fost învățați să ne raportăm la mediul din jurul nostru. O reîntoarcere în perioada copilăriei reprezintă un pas spre evoluție în relația cu proprii copii. O conștientizare permanentă ne pune în contact cu cu sine și ne ajută în a deveni mai prezenți și ma disponibili emoțional.

 

                                                                                                                                                                                                                                               Prof. Psiholog Vlasceanu  Andreea

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *